Poveste de adormit adulți în izolare

-Da, mama!
-Peste 7000 de cazuri și a murit un băiețel de trei ani.
-Dom’le, un băiețel de trei ani? Îngrozitor. Tu auzi ce zic? Trei ani?
-Măi, mama, nu am vorbit că nu te mai uiți așa des la știri?
-Ce face tata?
-E bine, a fost afară un pic cu ăștia mici.
-Au adormit?
-Da, da.
-Hai, lasă știrile și vezi un film sau citește ceva și dormi.
-Da, termin de mâncat și mă culc.
-Iar mănânci?
-Cum adică iar? Tu crezi că toată lumea trăiește ca tine cu cafea și juma de pernă?
-Ha, bună asta! Te pup, ne auzim dimineață.
-Noapte bună!

E liniște și miroase a lenor. Se aruncă pe pat. E prea liniște și tot aude povestea cu băiețelul de trei ani. Întinde mâna după telefon să dea drumul la muzică, dar îi sună în palmă.

-Bună, Alex! Ești ok?
-Da, scuze, poți vorbi?
-Îhî.
-Mă primești un pic la vorbă?
-Păi, când? În seara asta sunt…
-Hai jos.
-Deja?
-Da.
-Ce dus ești. Ok, stai să mă îmbrac și cobor eu. Iar nu merge interfonul.
-Am văzut.
Se spală, se dezinfectează cum îl instruiește ea și se așază la masa prea mică.
-Ce e cu tine așa urgent în vizită după atâta vreme?

-A trebuit să plec din casă. Simțeam musai să ies, dar unde naiba să ies în starea de semi-urgența mă-sii. M-am gândit la tine. Știam că tu ții regulile și ai răbdare să mă asculți.
-Mda, dar tu ai trecut deja de covid, ai imunitate câteva luni.
-Cam șase, zic ăștia.
-Ce vrei de băut? Ce ai voie să bei?
-Ce ai?
-Cafea, vin și ceai.
-Un ceai. De care ai?
-Îți fac ce am și aia e.
-Cel mai bine.

Sare peste picioarele lui lungi și un papuc de-al ei. Pune apa la fiert și un pahar de vin pentru ea. Se privesc și râd scurt.

-Băi, tot frumoasă ești!
-Nici tu nu te ții rău pentru unul căruia i s-au oferit multe boli în ultimii ani. Dar lasă vrăjeala și zi-mi ce te-a bușit. Ai fața mototolită de stres.

-În afară de business, care merge ca la mai toată lumea, m-a părăsit puștoaica de tot.
-Parcă erați bine.
-Da… Nu.
-Și cu Ana?
-Cu nevastă-mea e mai ok. După ce ne-am despărțit ne înțelegem mai bine, împărțim timpul cu copiii. M-a suportat când făceam citostatice acum trei ani, când erau și copiii mici. Îi sunt recunoscător.
-Așa și trebuie. Mă bucur că nu ați rămas în logica: da’ tu ai făcut, ba nu, tu ai promis.

-Tu cum ești?
-Fără chef să vorbesc de mine.
-Copiii la ai tăi?
-Îhî. Îi mai las câte o seară să petreacă împreună timp pe care eu îl fur pentru mine.
-Nu te simți singură?
-Deloc.
-Bine, tu ești și nebună cu ritualurile singurătății între oameni.

-Zi-mi de tine. Ce e cu puștoaica? Zina. Parcă așa o cheamă, nu?
-Da. Nu mai aveam eu energie și atenție pentru ea cât voia, dar o iubeam.
-Toți oamenii au nevoie de atenție. Copiii enorm. Dar și puștii au nevoie mai mult decât noi care ne înfășurăm în reguli și obiceiuri. Sau, mă rog, nu știu dacă mai mult, dar o cer cu zgomot. Are 20 și ceva de ani, e vie, e frumoasă, e de înțeles.
-Da… După ce am venit de la mare am zăcut amândoi cu covid. Eu mai rău. La câteva zile după ce a încheiat carantina,  a plecat la munte cu un coleg de facultate. A stat cu ăla vreo două luni apoi ne-am împăcat, dar oscilam între a o da afară și cum dorm fără ea iar. Nu ne puteam înțelege. Doar la sex. Și chiar și acolo eu nu mai aveam răbdare de dulcegării.

-Nu ziceai că aia era bine?
-Da, a fost fain la început. Mă energiza că îmi trimitea poze, dar în realitate era mai puțin vie decât în poze. Nu știu, dar generațiile astea parcă trăiesc doar în poze. Eu visam la manifestarea aia și în carne. Poate am îmbătrânit eu.
-Mon cher, pandemia ne-a înrămat pe toți. Nu doar puștii trăiesc în poze.

-Tu bei cafea la ora asta?
-Cum altfel să te suport?
-Văd că merge cu vin.
-Da.
-Vrei să ne-o tragem?
-Nu. N-am băut destul.

Râd amândoi.

Peste câteva minute clavicula ei e sub buzele lui ca un instrument mut. Se lăsa atinsă. Respiră în afara momentului. Corpul îi funcționează în parametrii sânilor treziți, a undei șoldului în mișcare pe intervalul de opoziție și cedare sub amprenta poftei lui, a coapselor enervate, a tendinței endorfinice de deschidere. Lucid observă totul ca pe o enumerare de experiențe senzoriale vecine, nu proprii. Își scutură fața de buzele lui și-l surprinde cu forță împingându-i sternul ca pe o cușcă de oase pe care nu o vrea.

Se reașază bluzele și raporturile.

-Băi, nene, tot topită ești de ăla?
-Nu despre mine era vorba în seara asta.
-Nu e în van ce simți pentru el?
-Așa zice și el.
-Și nu e?
-Eu nu gândesc în termenii ăștia. Nu toate poveștile se diluează sau se încheie în diferite feluri? Înseamnă că absolut toate sunt zadarnice. Că suntem doar niște pești care trăiesc să se reproducă și apoi se conservă în ulei.
-Mda, nu știu, e riscant nu vezi…
-Mon cher, eu nu văd sensul mumificării emoționale și viața semnată la condica verbului trebuie. A, da! Faci buba, doare, dar măcar ești viu.

-Ești nebună.
-S-a stabilit asta deja.
-Pot măcar să te țin în brațe?
-Dacă taci, da.

Au tăcut până au adormit.

G.

Sursa foto: medium.com