În fiecare dimineață zăbovesc un minut goală în oglindă și îmi măsor entuziasmul și cearcănele. Azi, după șase ore de somn, mă simt mai vie ca toți muritorii lui Simone de Beauvoir.
După cafea, îmi ocup prima parte a zilei cu ce ne ocupăm mai toți la intersecția dintre funcțional și vis. La jumătatea zilei ies la lumina.
Mi se pare ceva mai agitat trotuarul decât în alte zile.
Ajung la colț, mă opresc la trecere, opresc și două mașini să trec. Dar nu trec. Rămân cu tocurile înțepenite. Un șofer mă înjură, altul claxonează. Eu nu reacționez imediat. Fac un pas înapoi și doar ridic mâna într-un gest bâlbâit de scuze. Trebuie să merg spre casă, însă scena plină de contraste și culori îmi amuțește locomoția. Pe trotuarul opus, la câțiva metri de casa mea, o burtă mare și albă se mișcă ritmic în soare sub presiunile mâinilor albastre care execută un masaj cardiac, în schimburi. Ambulanța roșie începe să scape pe ușile ei truse și alți doi paramedici albaștri care se agită în jurul burții pe rând. Totul se petrece cu precizie și viteză în mijlocul tuturor care își văd de ale lor. Tramvaiul descarcă niște oameni, încarcă alții, pleacă mai departe. Mașinile trec rapid cu șoferii lor sănătoși care claxonează țâfnoși. Burta continuă dansul. Îmi pare atât de tare că parcă îi aud coastele cum se rup de pe malul pe care am încremenit.
Nu trec mai mult de două lungi minute și fac brusc dreapta. Simt că nu pot călca prin salonul ăla ca să pot ajunge acasă. Intru în magazinul de la colț. Întorc capul de la frigiderul cu carne de pui albă și rece. Cumpăr iaurt și mere. Ies. La capătul celălalt de stradă se înghesuie o liotă de mașini de poliție. Polițiștii țipă unii la alții ca într-o căsnicie chinuită. Sucesc pasul stânga-împrejur și hotărăsc să nu mai ocolesc, să traversez scena cât de repede și să intru în curte.
În stația de autobuz două bătrânele invocă divinitatea, la trecere un șofer cu mașină bengoasă îl blagoslovește pe cel care parcase ambulanța prea în stradă.
Pe măsură ce mă apropii de casă, simt nevoia de muzică ca să astup din atmosferă. Pornesc spotify, dar e rămas la „The poet acts” de Philip Glass. E prea implicată. O opresc.
Văd medicii albaștri inactivi, doi polițiști bleumarin fac un cerc cu bandă galbenă și circumscriu burta statică. O puștoaică cu picioare superbe râde tare la telefon și mă depășește rapid doar pentru ca eu să observ de ce sunt practici tenișii în scene de care vrei să fugi. Un cuplu de generația mea vine din față. Se țin de mână afectuos și ea merge cu privirea rămasă în urmă. O evit ca să nu ne ciocnim. Ea se tot uită în urmă și zice ceva de ce gras era ăla.
În soare îmi lucesc ochii instant. În soare burta strălucește acum învelită în pătură izolatoare aurie – ca un lingou mort.
P.S.: „Moartea oricăriu om este mai mult treaba supraviețuitorilor decât a lui.” – Thomas Mann
Sursa foto: www.economiematin.fr