„Știți ce este fain în legatură cu această perioadă?! Putem să acordam mai multă atenție lucrurilor mărunte și avem timp să facem ce tot am amânat atât de multă vreme. De ceva timp, suntem implicați într-un proiect tare drag nouă: oferim zilnic O MASA CALDĂ acelor persoane vârstnice care au facut o școală, o facultate, însă acum la vârsta a treia nu mai sunt atât de norocoși încât să nu aibă grija zilei de mâine. Sunt oamenii decenți care nu ar cere și pe care prea puține proiecte caritabile îi consideră public țintă. Dacă doriți să vă alăturați nouă, să știți că este loc suficient de făcut fapte bune, așa că JOIN THE CLUB!
Și puteți susține cauza foarte simplu, astfel:
1. Recomandându-ne persoane pe care să le includem în proiect;
2. Dând share la această postare;
3. Împlicându-vă în mod activ și voluntar. ”
https://www.facebook.com/photo?fbid=1062928290823065&set=pcb.1062929810822913
Postarea asta poate fi distribuită cu “share is care” sau – hai, punem mâna să mai facem odată ceva pentru străinul de lângă noi, în vremurile astea demente! Dar am zis să vă povestesc de ce mi s-a adâncit mie arcul sprâncenei câteva secunde când am citit textul acestei campanii.
M-am gândit că și cei care cer nu o fac din indecență, ci pentru că sunt demult la o limită a existenței (de foarte multe ori) fără soluții.
Însă mi-a venit buluc în minte cea mai demnă siluetă cocoșată pe care am întâlnit-o: domnul Nicu.
Domnul Nicu, să tot aibă vreo optzeci de ani acum, a fost arhitect, unul bun, lucrase prin Praga ceva ani la proiecte complicate (mi-a povestit el multe). Domnul Nicu a fost vecinul meu vreun an și ceva, prin 2016, pe când stăteam cu chirie într-o casă pe o stradă de lângă parcul Carol. Era o casă faină, ridicată în interbelic (spunea proprietarul), dar ca să ajung la ea trebuia să traversez o curte comună. Intram din stradă și treceam pe lângă casa unde locuia un cuplu de profesori bătrâni. Mai departe treceam pe lângă ușa verde ponosit a unei doamne funcționare care lucra la primărie (mergeam tiptil, să nu cumva să iasă la fereastră, era tare iscoditoare, îmi măsura fustele și-mi număra sacoșele).
Apoi ajungeam la domnul Nicu care aprindea lumina mereu când mă auzea, să-mi fie mai lesne de deschis poarta cu cheia, când mă întorceam în bezna iernii acasă. Domnul Nicu locuia singur de mai bine de zece ani. Îi murise soția, fiica adoptivă pe care o iubea tare era măritată, în alt oraș. El, un introvert cu puseuri mizantropice, te păcălea la prima impresie. Ai fi zis că e un urs polar înalt și slab, inadaptat la clima temperată și fondul de pensii, cu schimbări bruște de stare și mormăit dimineața la cafea prin curte.
Nu era chiar așa. El era un personaj complex.
Dimineața era ocupat cu piesele pe care le culegea din parc, din oraș, le făcea grămezi de „hoarder” sârguincios și le înjura că-s multe și nu are loc să bea cafea în curte. Atunci eu îl mai invitam la mine în curte, la cafea. Și venea că îi plăcea să bem cafea în liniște. Nu vorbeam. Eu citeam ceva ori mă uitam în sus la bradul amețitor de înalt de lângă masă, el citea un ziar din alt an. Mai și zicea, uneori, o vorbă – două: că îi place cum am vopsit gardul în mai multe culori sau că nu am pus bine mușcatele pe stâlpul ăla.
Îl aprobam și îl întrebam dacă vrea o omletă. Sărea ca uleiul încins în care pica un strop de apă, nu ca la o întrebare. Nu concepea să primească o masă caldă fără să facă nimic: „Păi, cum? Dumneata crezi că eu nu mă descurc să trăiesc singur?”. Se supăra și pleca. Îmi lua ceva zile să îl împac, să îmi cer scuze, să îi explic că doar mi-era mie foame… I-aș fi zis orice să îl văd că se simte bine sub umbrela lui de demnitate. Altfel, eu îi vedeam oasele cum îi împung pielea de foame, cum conjuctiva ochilor striga palid de lipsa de fier, pasul cu vertij pe care îl avea uneori. Știam că doarme în bucutărie și se încălzește la aragaz. Și altele. Dar nu cerea ajutor niciodată și nici nu accepta dacă i se oferea. Domnul Nicu era adesea o dilemă pentru mine. Era dificil să fiu martor mut și indiferent, însă înțelegeam că nu îl pot ajuta cu sila, nu îi puteam dărâma stima de sine doar ca să mă simt io bine că a mâncat azi, și sigur, mamă, ce fată bună sunt eu. În timp, am inventat tot soiul de lucruri mici de reparat sau probleme cu borcane și sticle pe care “nu le puteam desface”. Și abia așa accepta să primească o masă caldă sau o prăjitură, un borcan de gem ori ceva ce mai aveam bun prin cămară.
De ce v-am povestit de domnul Nicu? Pentru că, da, campania asta e bine țintită. E făcută exact pentru oameni ca domnul Nicu. Oameni de care habar nu ai cât de greu o duc pentru că nu îi vezi la stradă, la colțul dintre mila și sila trecătorilor. Așa că, de știți sau aveți un domnul (sau doamna) Nicu, dați un semn oamenilor de aici, sunt oameni buni. Pe câțiva îi știu personal și bag tocul în foc pentru ei:)
Cu toc,
G.
P.S.: Azi, amintindu-mi de el, l-am sunat și eu pe domnul Nicu. Nu a răspuns. Sper că e bine și încă se descurcă singur.
Sursa foto: www.abc.net.au/news