Mergi pe toc fără sunet, ai muzică în urechi și poeziile citite azi noapte în cap, te bucuri de un soare palid. E bine că azi nu plouă. Nu aveai chef.
În imperiul îngust al tuturor te îmbrâncesc două năzbâtii de copii mici de vârstă, mari de corp. Te dezechilibrează cu un umăr în sânul drept și un skateboard nemeritat în gleznă. Doare de se rupe țesătura dresului și se colorează roșu. Te sprijini de un gard prea mic. Reușești să rămâi pe verticală, dar ți se umple masca de nervi. Zici doar un heeei! Ei pleacă cu un singur ecou: scuzeee.. Punga șfâșiată în gard cedează și ea.
Aduni cu două mâini de pe jos iaurturi și ciocolată cu rom sub privirile superioare de peste o mască comună. Auzi o voce cunoscută. Ți se pare sau parcă da, e? E. Se apleacă să te ajute prea târziu. Deja găsiseși soluția elegantă: ai îndesat produsele în unica ta geantă cu gura mare. Când scoate câteva replici, geanta începe să cântărească mai mult. Te invită la ceai, tu zici că preferi cafea. Refuzi cu promisiunea că altă dată. Face un pas spre tine, deschide brațele ca paranteze în timp, să te îmbrățișeze. Te ferești de gest ca o suricată, cuibărindu-te sub distanța vremurilor. Se oferă să te conducă unde ai nevoie, dar îi spui că mergi aproape, că e ok, că ceva fără noimă și taci. El îți spune să nu uiți să dai un semn și se urcă în mașină.
Ajungi acasă cu șontâc în pas și gând, faci ritualurile sanitare, deschizi geanta și găsești o explozie albă în măruntaiele ei ca o infecție emoțională care a fermentat chimia iaurtului până a crăpat. Dar, nu, în realitate ai strâns tu corpul genții de corpul tău. Îți amintești cum te-ai tensionat că taman acum: cu fața velină de nesomn, cu ochi roșii de citit fără ochelari și buze uscate te revede după două decenii cel mai frumos tip din facultate. Îți spunea Brigitte sau Bijou (cum te poreclise decanul când întârziai la cursul de ora opt și te dădea exemplu de fată năzdrăvană, care doarme neînvelită și se trezește greu). Ai fi vrut să îi rămâi în memorie acea Brigitte-Bijou pe care o curta. Însă, în realitate e incontrolabil cum imprimăm memoria oricui și rămânem așa cum suntem la un moment dat – imperfecți. Cum suntem mereu.
Dai drumul la muzică în căști și-ți amintești că realitatea e „Izgonirea din poezie” sau singura prejudecată cum spunea Ion Mureșan (pe care speri să apuci să-l vezi cândva, să-i mulțumești pentru scris & să-i ceri un autograf pe o ceașcă de cafea).
G.
P.S.: https://www.poeziile.com/autori/Ion-Muresan/izgonirea-din-poezie.php