Când abia ce ai apucat să te speli pe dinți de rămășițele visurilor, încă ai părul cu naturalețe mai încâlcit decât gândurile, copilul deja a redecorat jumătate de cameră cu jucării și fructe iar cafeaua îți pare cel mai verosimil prieten care încă nu s-a botezat în ibric, îți sună telefonul. E o prietenă din facultate. Nu v-ați mai văzut de hăt ani, nici nu prea mai vorbiți, dar zice că ar da o fugă, că taman ce a lăsat odrasla la aeroport și ar vrea să o vadă pe a ta, pe tine și fața ta.
Limbile ceasului abia ce ling cafeaua orei opt, dar nu o refuzi. Încerci să te recompui, însă arunci ochii în jurul tău și realizezi că nu poți înfăptui mari schimbări estetice în scurt timp.
Și când vechile prietenii îți bat la ușă, nu te duci în chiloți, arunci un halat și primești cu drag și bun simț omul matinal. După schimbul de îmbrățișări, mirări și replici gratulante, ajungi pe canapea la cafea, cu greu printre jucării. Și așa începe.
– Băi, scuze! Așa-i la mine dimineața. Mai e și la prânz sau seara, dar dimineața mai ales.
– Ei, na! Dar nu e mare lucru…!, zice musafira, deși literalmente un mistreț, un politician și un coș cu curcubeie mai lipsesc ca să fie multiversul din sufragerie complet.
Apoi dai din una-alta în conversație și dai și peste cafea. Sari cu scuze și un prosop să repari ce se mai poate nepăta. Dar începeți iar..
– Nu trebuia să folosești un prosop așa mare pentru mine!
Râzi și dai cu rever de glumă la toate straturile inutile pe care le construiesc oamenii în comunicare cu speranța să petreceți timp într-o manieră cât mai relaxată.
Dar o zgârietură rămâne. Pe voi nu vă zgârie la comunicare?
Sunt destule expresii care îmi par balauri ițiți din construcția unor relaționări false. Le aud zise cu limba lipicioasă a unei amabilități serviliste și, de cele mai multe ori îmi smulg o grimasă sau scap un mijto printre buze. Le-am moștenit cu toții, că sunt precum paraziții care se iau din comunitate. Mai nasol e că nu-s doar paraziți de limbaj, ci de atitudine, cu manifestări clinice comportamentale. Sigur ați auzit-o des p-aia cu „Lăsați, lăsați!” sau „Vai, dar nu trebuia…” Ba chiar frecvent, în foarte multe medii și de la diverse categorii de oameni, și cu mai puțină educație și cu mai multă.
Chiar și în decolteul familiei, la vizitele rudelor ori prietenilor, te dai cu capul de jena și bunul simț reinterpretat și caramelizat sub forme de refuz: „Nu scoate paharele bune!”, „Nu te deranja să pui și fața de masă!” „Nu mai pune în altă farfurie desertul, lasă că merge în asta de varză.. ”
Când, de fapt, există pahare rele? Fața de masă nu este pentru masă protecție și benefică estetic la atmosferă? O farfurie murdară în plus nu salvează integritatea aromei unui desert?
Și ce înseamnă „Lăsați”?
Dar „Nu trebuia”?
Sigur nu ar trebui sau nu ar fi cu mult mai bine dacă oamenii ar putea da și ar putea primi ce li se oferă fără frânturi de refuzuri, amabilități și jene mai mult sau mai puțin valabile?
Desigur, motivația și implicațiile sunt complexe, însă cert este că la mijloc nu există un proces de rea intenție. E limpede că bunele intenții sunt baza anatomică des iar „bunul simţ este lucrul cel mai repartizat din lume, căci fiecare crede despre sine că este foarte bine dotat.”, cum zicea unchiul Descartes. Dar tot de la el îmi vine în minte și explicația bunelor intenții gone bad. Că trebuie luată în considerare voința. Voința este de multe ori supraponderală față de intelect, neîntinzându-se deci pe aceeași plapumă, se extinde în nuanțe neînțelese, dându-ne cu eroare în comportament și alegeri. Și uite așa, cu bune intenții, alegem mai puțin binele sau falsul adevăr.
Cu toc,
G.
Sursa foto: justgiving.com