Eram deunăzi en passant prin centru cu chestii, trestii, balamale și trebi. Cum cel mai rapid în București e tot metroul, am descins. Pe măsură ce coboram treptele simțeam în față briza cunoscută de-o viață. Cea de tunel rece, cu mirosul de beton umed și mâzgă, neigienizată din anii ’80, de la geneza metroului. Auzeam scârțâind șinele deja și am zorit pasul dintr-o inerție dobândită a grabei. Dar dacă curentul e destul de puternic încât să îți sufle până la vecinătatea indecenței rochia, e clar că ai pierdut metroul și nu mai e cazul să alergi pe scări. În pustnicia temporară a stației goale mi se auzeau tocurile în pas de voie, dar pentru puțin, căci un alt sunet a spart cu haos liniștea. Hohote de plâns întrerupte doar de muci trași oftăcios. Două tipe stăteau pe trepte ca și cum cedaseră nervos înainte să ajungă la scaune. Una din ele, rubensiană și forțoasă în expresie, nu doar la întrupare, părea că o încuraja pe a mai mică. Mai că i-ar fi dat două palme sau o îmbrățișare pârâietoare. Ori ambele. Nu mă prindeam.
. -Băi, pitico, termină! Dă-l în morții mă-sii!
– Cuuum, mă, cum? Cu aia?.., rafală de urlete.
– Păi e un bou prost! Mare fucker, ce să spun, nene..
– Daaaa… da’ nu e mai mișto ca minee…, muci trași.
– Normal că nu e. O știu io pe sfrijita aia din anul II.. Nu mai plânge, că te bat, jur!
– Nu poooot… fii și tu mai umană un pic! L-am pierdut, nu înțelegi?!!, zise aia mică trăgându-și oful și mucii cu zgomot iar.
Cam asta mi s-a lipit de porul acustic intern până ce am coborât pe lângă ele. Am mai zăbovit un pic să pozez în nemurire o murală graffitică grozavă. Apoi am plecat zâmbind în mintea mea, cu coada empatică între picioare, mai departe de tragedia de pe trepte.
M-am oprit abia în extrema peronului, unde mai era doar un tip cu nasul și ochii prinși în telefon.
Clasica drama a studentelor nu mai răzbătea până la mine, dar resimțeam pereții vibrând de intensitatea emoțiilor. Încă îmi răsuna în cap furia cuvintelor și îi revedeam cascada ochilor ei care se asortau cu scaunele stacojii.
La vreme de trei respirații a sosit metroul și bine a făcut. Că mie îmi venea să mă întorc la aia mică, să-i culeg umerii într-o îmbrățișare și apoi obrajii între palme, să-i forțez privirea roșie cu „înțelepciunea” bătrâneților mele din care să înțeleagă că nu-i primul, nici ultimul, că mai toți am făcut sau pățit d-astea. Că va fi bine și că e foarte posibil să o mai trăiască și altă dată, poate chiar mai intens. Că, da, doare tare până trece cu detașare. Sau mai repede cu o epifanie.
Nu ai cum să pierzi ceva ce nu ai avut niciodată. În fapt, nu ne aparține nimeni.
Cel mult propria persoană. Nu ne aparținem nici în căsătorie. Nu ne aparțin nici măcar copiii. Fiecare e propriul stăpân pe teritoriul minții sale, pe regatul propriilor emoții și pe întinderea pielii sale. Și e firesc așa. Da, ne unim pe drum, avem grijă unii de alții, însă oamenii se dăruiesc unii altora când și cât vor, pentru că aleg ei asta. Dar dacă de la un moment dat nu mai ești dorit nu însemnează că nu meriți să fii sau că ești defect. Nu e nicicum valabil că aia sau ăla e mai mișto ca tine. Pur și simplu o ea sau un el nu te mai văd de fapt, nu te mai simt, sunt în altă etapă, prea tineri, prea bătrâni, prea prinși de ei înșiși… iar tu ești cum zic rușii in bad timing or slided in the friend zone. Și, deși viața e țesută și din oportunitățile ratate, contează cele ce țin de tine, cele cu care poți lucra. Așa că fie accepți că probabil a fost doar un schimb de fluide din sintagma fuckfriendică și decizi dacă îți face bine asta sau nu, fie îți găsești confortul în zona prieteniei (dacă mai aveți și copii împreună chiar e indicat), fie îmbrățișezi ideea că orice experiență ne crește și ce ți pare că se năruie acum, face loc la ceva mai profund. Îți face ție loc să crești.
Cu toc,
G.
P.S.: „Nu poţi scăpa de anumite lucruri decât trăindu-le, nu poţi limpezi anumite obsesii decât privindu-le în faţă, şi nu poţi cunoaşte adevărata dragoste decât depăşind-o. Nu poţi stăpâni decât acele lucruri la care ai renunţat, de care te-ai eliberat, nu prin detaşare de ele însele, ci prin detaşare de dorinţa fructelor lor. ”
Mircea Eliade
Foto: Graffiti metrou P-ța Romană, autor anonim