Liza locuia într-o casă cu cărămizi cafenii și ferestre uriașe, cu o curte suficient de verde, cu necesarul de flori, melci, nori și albine. În dimineața zilei în care trebuia să se mute, mirosul de cafea proaspătă se strecura printre cutiile sigilate cu amintiri temporare până la nasul ei. Însă nu o mișca. Stătea neclintită, goală în soare lângă fereastră și părea că se uita în ochii unor fluturi care nici nu existau.
Toma vine în pas binevoitor și îi întinde curios o cafea. Deși o știa că-i dusă cu capul, o întreabă:
– De ce stai goală lângă geam?
– De ce nu?
– Păi… te văd vecinii!
– Sunt deja foștii vecini.
– Tot nu e ok? Dacă se supără Aura că te vede Filip?
Liza își înmoaie buzele în cafea și trage pe nas ce ceașca transpira în aer. Oftează scurt și își adună genunchii sub bărbie ca sprijin al decenței parțiale.
– La ce te tot gândești? Ești ok?
– Contemplez plecarea și, da, cred că sunt ok.
– Of, Dumnezeu te mai înțelege… că nu pari ok!!?
– Ba da! Dar pentru mine mutările se rumegă și între cutii. Sunt etape acolo.
– Da, bine, bine… Hai lasă contemplatu’ și pune-ți halatul!, zise Toma râzând doar el.
Liza îl ignora și bea cafeaua în ritmul omului care are prea puțin timp ca să se mai grăbească.
Toma, ție îți pare bine că te muți de aici?
– Păi, da! Loc nou, altă etapă… a reușit Toma să rostească printre bucăți și firimituri de brânză cu roșii îndesate cu mare grabă-n gură. Hai bucură-te!
– Da, hai că încerc să mă îmbrac și bucur mai repede! a zis Liza în drum spre duș, mergând legănat între realitățile nedigerate încă.
Habar n-am cine e Liza sau Toma. Dar mă întrebam cum e la voi treaba asta cu schimbările majore. Că uite, le procesăm și integrăm diferit. Pentru unii dintre noi mutarea dintr-o casă e o listă cu bife, o înșiruire de treburi, chestii și activități ce se concretizează în cutii, saci, traiste, valize care ne conțin hainele, cărțile, obiectele și bagajele emoționale. Pentru alții e un proces mai complex, căci realitatea nu e rotundă mereu, mai e și plată. Și mai cazi de pe fața pragmatismului în așa-numitele reflecții inutile. Ca să te poți muta, în doi, din loc în loc e necesar să evoluezi cam în aceeași direcție și să nu faci compromisuri care ciobesc identitatea unuia sau celuilalt. Dacă numitorul comun e doar anxietatea generată din diverse conjugări ale verbului a trebui, se fracturează realitatea durabilă în care doi pot conviețui.
Acordarea spațiului și acceptarea ritmului diferit nu-s doar sare și piper. Sunt hrana în sine.
Nu știu cum e la toată lumea, dar la muritoarea de mine mutatul îmi lasă senzația că în fiecare casă în care am locuit, mai mult de câteva nopți, las o parte din mine. Dincolo de un fir de păr lângă piciorul patului, amprenta degetelor de pe clanța ușii, ADN-ul din țevile de scurgere a apei, mai rămân și cuvintele nescrise pe pereți, râsete și hăhăieli fără ocazii speciale, râgâielile după cină cu indigestii, lacrimile ascunse de fața de pernă, vise și insomniii deopotrivă, mucii răcelilor din iarnă, pagini de jurnal uitate sub pat, erotismul din respirația nopții și alte firimituri care punctează locurile prin care am trăit. Dacă unesc punctele nu obțin o imagine. Nu văd nimic. Sunt doar puncte ca stelele de pe cer pentru ochii unui neastronom. Dar nonsesul are sens când realizez că realmente sunt doar un punct mic în tot universul. Și uite așa, fiecare în ritmul său, își găsește ghiontul, imaginea, șpițul în curul detașării. Te muți cu ce ai din tine în prezent și crești mai departe în micul tău univers pentru a te descompune cu sens mai târziu de înțeles, în alt univers.
Cu toc,
G.
Sursa foto: Suitcase, 1964–65 John Wesley, artsy.net & Waddington Custot