Doru era calul unui vecin neproximal. Mă rog, este. Doru venea zilnic și păștea iarba dintre două civilizații, de pe câmpul de la buza complexului rezidențial.
Îl hrăneam zilnic cu mere sau cu bretonul gazonului proaspăt tuns. Însă Doru nu mai vine. Comuniunea blondei cu natura a fost tăiată de viloaiele care au crescut pe câmp, de anul trecut și până joi. Dar de ce vă povestesc de calul Doru? Mi-o fi dor de el. De fapt, de dor voiam să povestim.
Că pe toți ne mănâncă ca o râie în călcâie câte un dor uneori. Ba de răcoarea pădurii, de sarea din buzele mării, de soare de stare, de fiecare cu bla-bla-ul lui la cap. Și pe muritoarea de mine mă mai apucă dorul de colțurile minții. Cel mai adesea mi-e dor de detalii. De un miros pe care nu vreau să-l uit, de îmbrățișarea caldă ce se scurge în interior la prima gură de cafea cu careva drag, de o conversație care îți lasă febră musculară în idei, de pisoii de anul trecut și tot așa…chestii fenomenal de importante fără de care nu puteați trăi dacă nu vi le ziceam. Și m-am tot gândit la cuvântul ăsta – dor, că îmi place. Pentru cât e de mic, e foarte încăpător și potent în expresie. Ca să aflu de unde o veni doru’, am răscolit după rădăcinile etimologice prin articole și dicționare pentru care mi-am terorizat prietenii mai deștepți ca mine.
Însă a meritat, că m-am simțit ca molia fericită lângă bec și acum vă zic și vouă cu ce m-am luminat. Poate nu știați nici voi.
Cuvântul dor, așa cum îi trăim noi semantica din trei litere doldora de sens, este intraductibil în orice altă limbă.
Românii sunt cam singurii care folosesc un substantiv pentru ceea ce în alte limbi este exprimat doar prin verbe. Substantivul dor e unul din puținele des folosite, cu drag și spor, în toate colțurile țării, fiind universal pronunțabil în toate dialectele limbii române. Dincolo de graniță nu mai găsești dor la fel pentru că te vei izbi de verbul “a lipsi” și de expresia “îmi lipsești”. Noi, mai cu moț mioritic, se pare că am dat o mare semnificație emoțională lipsurilor, de tot soiul, încât s-a încarnat lingvistic într-un cuvânt unic, de sine stătător.
Etimologic umblă vorba că
Dor provine din latinescul dolus care înseamnă durere. Alte limbi de origine latină au în prezent variții preum franțuzescul deuil care înseamnă doliu, spaniolescul dolor care se traduce prin durere, chip în care descoperi că, deși pare că au aceeași rădăcină, nu e de găsit echivalentul dorului cunoscut de papilele noastre gustative. Nu știu despre voi, dar eu îs năzuroasă și nu m-a mulțumit scurta asta istorie așa că am citit și ce zice prof. univ. dr. Mihai Vinereanu, autor al Dicționarului Etimologic al Limbii Române (Alcor Edimpex, 2008) în care expune ipoteza în baza căruia drăgălașul nostru dor românesc are același sens cu a dori și taman de asta nu poate fi suspectat că provine din latinescul doleo (dolus) –a durea. Ci mai degrabă provine dintr-un radical diferit, cu sens similar. Vinereanu pleadează pentru verbul albanez do care înseamnă „a dori, a vrea, a plăcea, a iubi”. Astfel verbul do are aceleaşi sensuri ca şi în limba română, fără a purta sensul de durere (fizică), exprimate de verbul latin. Ca argument în plus renegării originii latine ar fi locuțiunea verbală a-(i) fi dor, care înseamnă a dori ceva sau pe cineva.
Și mai că tind să îl cred pe domnul profesor când explică logic că românescul dor nu exprimă durerea pe care o exprimă derivatele corespondente din formele neolatine și doar că are cvasi-omofonia cu verbul a durea a pricinuit asocierea dintre ele.
Dar, latin sau albanez la origine, e original dorul românesc asta-i clar și limpede, nu?
Psihologic dorul e o salată universală
Dorul este un sentiment universal, însă este într-atât de complex încât nu se poate traduce în nicio limbă cu exactitate și nu doar în virtutea polisemantismului ci pentru particularitatea anatomiei spirituale românești pe care o are. Dorul este o salată calmă, dar intensă, de emoții amestecate. O salată de bucurie, tristețe, melancolie, de dorință puternică asezonată cu nostalgie, de poftă, de tânjeală, de patima, cu un strop de durere surdă, de a retrăi ceva din trecut sau de a retrăi propriile proiecții.
Și uite așa mai toți muritorii pot experimenta mai multe tipuri de dor, căci avem dor cu de toate sau fără ceapă și maioneză. Însă meniul e bogat și te poate trăsni în creieri dorul provenit din atașament, dorul din pricini romantice și nerușinatul erotic, dorul de țară, dorul de codri verzi ori fuga în fundul gol pe ulița copilăriei. Altfel spus, oamenii pot simți dorul atât față de o altă persoană, cât și atunci când le lipsesc situații de viață, din trecut.
Psihologii spun că pentru a îți fi dor e nevoie să te implici emoțional, să acorzi timp, afecțiune, să faci lucruri frumoase, să trăiești momente memorabile.
Cică cu cât ai o viață emoțională de o diversitate mai mare, bogată în nuanțe, cu atât ai o mai mare capacitate de conștientizare și exprimare a dorului. Dar există și oameni care nu au o cultură emoțională și nu știu cum să exprime dorul. Sunt ușor de recunoscut căci sunt ăi mai anxioși, mai nervoși, care spun doar că nu se simt bine, că este ceva în neregulă cu ei ori că au o stare de indispoziție…Când, de fapt, îi posedă un dor neconștientizat sau mascat, care îi consumă.
Rețeta anti-dor
Nu ți-o dă oftalmologul, dar e limpede că vine cu expunere la factorul care generează dor sau cu neimplicare. Pentru că intensitatea dorului poate fi ținută în frâu prin expunere periodică la ce te face să te scarpini în călcâie irațional ori să nu te implici emoțional, să nu conviețuiești cu nimeni, să nu acorzi timp sau încredere nimănui. Asta te poate proteja de dor, dar te și ermetizează într-un mediu steril în care poți spune că ai o viață interioară similară cu a sardinei din conserva cu ulei bio.
Cum mie nu îmi plac soluțiile bicrome pledez pentru conștientizarea, recunoașterea, asumarea și exprimarea emoțiilor în ce formă e mai apropiată de mecanismele fiecăruia. Însă am învățat că e bine să avem grijă la dozaj și ca să putem funcționa ca indivizi cu sarcini cotidiene, vă dezvălui ceva care nu e secret. Cum că putem reduce intensitatea dorului aruncându-ne în borcanul minții ocupate. Mutarea atenției la situații banele de zi cu zi, astfel încât să nu te mai gândești la ceea ce generează dorul ori exercițiul în care te gândești la părțile negative ajută că te domolesc, uneori chiar te sting.
Mie mi-e dor de mor de o înghețată cu pepene și mentă, dar a închis la nonstop și o să crăp de poftă? Nu, pentru că oricum mă doare gâtul sau îngrașă înghețata la ora 21:43.
Postludiu
Dacă O. Paler era de părere că „dorul este focul în care ard speranțele, dorințele, durerile, iar cenușa ce rămâne reprezintă amintirile.” și mai înaintea sa Blaga zicea că „dorul este un organ de cunoaștere a infinitului.”, eu pot doar să îi aprob pe băieții ăștia. Pentru că nu poți împărți dreptatea cu lopata între astea două minți, dar poți măcar să conștientizezi dorul și să admiți că este important să îți accepți emoțiile, să le împărtășești, chiar dacă, făcând asta, te poate lăsa nud în ipostază vulnerabilă.
M-am lungit cu povestea mea de dor, dar sunt mândră că românii sunt singurii care au un cuvânt specific pentru a denumi acest amalgam de trăiri.
Cu toc și dor,
G.
Surse info:
Mihai Vinereanu, Dicționarului Etimologic al Limbii Române pe Baza Cercetărilor de Indo-Europenistică (Alcor Edimpex, 2008)
Consultantapsihologica.com
Foto: calul Doru al vecinului neproximal