Deunăzi mi-am dat seama că supereroii nu s-au inventat din benzi desenate, povești sau filme de către adulți. Ci de către copii. Bineînțeles că și copiii din noi. Pentru că gâlceava dintre bine și rău e la fel de veche cât e și omul iar omenirea a fost mereu fascinată de personaje fantastice, să nu credeți că e doar un trend al ultimelor decenii. De la celebre lumi paralele, în care grecii și romanii credeau în zeii lor, cu caractere capricioase și puteri de protecție, oamenii au evoluat încet și sigur spre accentul semi-realist al individului cu calități similare ființelor superioare, fiind intrigați de personaje legendare precum luptători, mușchetari, cavaleri etc.
Se pare că avem nevoie să credem în astfel de ființe cu calități superioare și nevoia este veche iar personajele se schimbă odată cu timpul, cultura și datele societății. Interesant e cum, după mii de ani, ne-am întors la Hercule, Loki, Thor și alți matusalemici sexi. Probabil că pe fondul “libertății maxime” a occidentului ce vine și cu reversul, cel al “nesiguranței maxime”, cu golul de oameni integri în funcții cheie, în genere, umanitatea are nevoie de proiecția personajelor fantastice mai mult ca oricând, de protecția lor, de acele fantasme care luptă cu răul și ne fascinează de fiecare dată de poate fi așa gras Box Office-ul Avangers & Co.
Și ce legătură au toate astea cu Tatăl Lor?, ai zice. Păi are! Că revin cu ideea de la început în care fiică-mea, nefiind încă spălată pe creier, doar pe păr la 2-3 zile, nu știe cu supereroii, dar deja îi proiectează. Și vă și povestesc cum.
Se făcea că într-o zi de luni m-am trezit smulsă din rutina zilei de către monstrulețul cu multe capete din copilărie, numit Domnul Pană.
Domnul Pană de curent.
Când eu eram mică, îmi era frică de întuneric și nu îmi plăcea de Domnul Pană. Sărind peste timp și déjà-vu, pot spune că nici luni, nici azi și nici în altă zi tot nu îmi place de el.
Dar din alte considerente, mai practice. Unul din ele fiind faptul că nu e ușor să îi explici unui țânc de trei ani de ce nu merge becul, laptopul, apa caldă ori tv-ul. Acestea fiind spuse, vă relatez de la spatele locului procesul și stenogramele:
Clara: „Mama, laptop nu aLe bateLie!”
Io: „Da, Clara, așa e. E pe terminate. ”
Clara: „Mama, vLei pune cLabu?”
Io: „Pot să pun cablul, dar nu merge încărcat pentru că nu e curent.”
Clara: „Păi de ce?”
Io: „E în pauză curentul. Acum a venit Domnul Pană.”
Clara: „VLei dau dLumu la telezoL?”
Io: „Hai să ne jucăm cu lego sau să citim! Nici televizorul nu merge fără curent.”
Clara: „Păi de ce?”
Io: „Că nu e curent. Uite, nici becul nu se aprinde! Nu e curent nicăieri.”
Clara: „Daaa, tata poate! Vine tata mai tâLziu și aducă cuLent!”
Io: …am râs că nu mai aveam cuvinte.
Și uite așa te gândești cât îi bibilești, îi alăptezi, le pupi toate bubițele, le mângâi toate febrele, îi păzești și legeni nopțile cu dileme gingivale și tot așa șirul activităților și job-ul de mamă poate continua, dar la un moment dat ești trezită la realitate cu infailibilitatea și superputerile pe care doar tata le are.
Ceea ce e frustrant, frumos și haios totodată + că e cu rol revelator. Că, pe semne, ești o mamă okiuț, care nu strică imaginea tatălui iar el e un tată fain care, deși a dormit mai mult ca tine, face el ceva bine de este perceput așa. Și cu ocazia venirii Domnului Pană îți amintești că e bine pentru țânci să aibe ambii părinți.
Unul explică, altul aduce o găleată de curent.
Și așa ne putem uita la Avengers ca să fantazăm binele tâmp, dar împreună.
Cu toc,
G.
P.S: Thor e secsi!
Sursa foto: aplacetohangyourcape.com