Mă gândeam deunăzi cum e cu sentimentul de abstinență de fericire al ființei.
Mulți au avut inspirația să aleagă perfect perechea ori se așează pe viață în poziția tandră a lingurii, la căldura obișnuiței pentru cele mai diverse, justificate și comune motivații. Pentru copii, din teama de bătrânețe, din convingeri religioase, pentru siguranța imaginii și verișoarele ei avantajoase etcâuri. Și tot așa iubirea din tinerețe se metamorfozează invers. Din fluture văpaie în omida liniștită docilă și mereu acasă, din iubire în respectul mutual, conjugal, coabitând într-un soi de apartenență obligatorie cu intimitatea obligatorie. Povestea nu-i nouă, ba chiar eternă. O chestiune de alegere. Alții, ca și mine, au luat nesiguranțele de coarne și, cu toate vocile împotrivă, au plecat în burlăcia sandvișului și a liniștii divorțului cu tot cu copil ori fără. Fiecare după cum a putut.
Mai există elixir după divorț? Mulți cred că va curge cascadă spumantă în capul lor și vor crăpa de libertate dacă divorțează, alții consideră că nu merită să „o iei de la capăt ”, alții se caută pe ei pe unde nu trebuie în cele mai neindicate locuri. Cert e că echilibrul ți-l faci tu din lăuntrul tău cu ce ingrediente poți iar fericirea nu curge la robinetul gândirii pozitive de tip mindfullness reinterpretat, pe care îl găsești pe Facebook în imagini cu peisaje și texte pline de „înțelepciune” semnate Anonimus.
Nu-s vreo expertă, însă, da, nu sunt omul care să stea infinit în locul promis dacă nu mai poate respira, nu îndemn pe nimeni să stea, dar nici să plece. Fiecare decide pentru sine după măsura sa. Dar pledez, cu voce de soprană netimidă, să-și găsească echilibrul și să-și păstreze colțul pentru sine. Colțul în care te chircești să plângi uneori, să te relaxezi, să-ți oferi me time-ul citind ori plimbându-te, să te masturbezi, să te lungești în tihna unei conversații mute cu tine, colțul initimității și idendității. Dacă nu ai păstrat colțul ori nu-l ai, fă-ți-l! Cu atât mai mult dacă ești căsătorit. Intimitate nu înseamnă să știi absolut toate nuanțele celuilalt și nici să vă invadați reciproc sufocant.
Celor care au plecat de curând dintr-o căsnicie, din xyz motive, le pot spune să fie pe pace că vor iubi iar și, da, există cineva de iubit care te va iubi și la maturitate. Poate chiar mai profund ori mai complex decât putem iubi în furia grăbită a tinereții. Nu cred că materialul din care iubim e regenerabil la infinit, nu cred că putem iubi nici de foarte multe ori en passant prin viață, nu cred că există prea des nici compatibilități fermecătoare, însă cred și știu că mai poți iubi. Și da, chiar e ca-n scenariile stupide. O/Îl întâlnești când și unde nu te aștepți. Eu mi-am cunoscut iubitul printre prieteni într-un bar. (Nu Control) Banal. Și tocmai că sună banal era de neașteptat. Că, după ce sari de deceniul trei din cariera ta de pământean, nu te mai aștepți să te fascineze ori să te dea pe spatele emoționalului cineva prea des ori prea ușor.
La maturitate ne cutremurăm mai rar și la lucruri-oameni ceva mai speciali.
Îmi aminteam, recent, de serile în care, după muncă, ieșeam cu colegii și nimeream des în Club Control. Muzica ok, oamenii diverși și fără cocalari, la vremea aia. Mulți cunoscuți, un altfel de familie. La un moment dat ajunsesem să ne salutăm cu toții, cu un gest scurt aprobator din cap, care parcă spunea: „Ah, iar ai venit și tu..Da, știu, și eu..”. Îmi părea că ne ducem toți să o facem pe interesanții ca la un interviu pentru sex – cum se vrea a fi dating-ul – și parcă ne măsuram proiecțiile și visele mioape prin sticla prea groasă a unui pahar ori prea multe. Așa m-a lovit epifania cum că acel loc era Casa Nefericirii și am fugit cât am putut de repede. Mi-a fost teamă de și mai ridicolul aprofundării acelei intimități în care urma să ne salutăm și să ne ceară și bodyguardul de la ușă batista, unghiile și nefericirea la Control.
Dar o fi cum zicea un alt băiat sensibil, nu ca mine.
„Ruptura de fiinţă te face bolnav de tine însuţi, încât este destul să pronunţi cuvinte ca: uitare, nefericire, despărţire, pentru a te dizolva într-un fior mortal. Şi atunci, ca să trăieşti, rişti imposibilul: accepţi viaţa.”
Amurgul gândurilor, Emil Cioran
Cu toc,
G.